Evaluarea activelor imobilizate amortizabile

Contabilitatea este guvernată printre altele de postulatul conform căruia “nimic din ceea ce reflectă <ştiinţa conturilor> nu a scăpat operaţiunii de evaluare, de exprimare în etalon monetar”.

În teoria şi practica de contabilitate s-au conturat trei criterii cu privire la evaluarea fluxurilor şi a stocurilor de patrimoniu :
• valoarea de utilitate sau valoarea reală ;
• valoarea de piaţă ca referinţă de preţ ;
• timpul.

Primul criteriu, valoarea de utilitate , consideră că valoarea trebuie să reprezinte “costul" sau "sacrificiul" consimţit la un moment dat pentru a aduce bunul respectiv în patrimoniu ; efectul pe care l-ar produce asupra patrimoniului întreprinderii eventuala utilizare a bunului ; sau efectul înregistrat asupra patrimoniului ce urmare a vânzării bunului pe piaţă .
Valoarea de utilitate poate fi privită şi din prisma « pierderii » sau « sacrificiului » pe care l-ar suporta o întreprindere dacă ar fi lipsită de bunul respectiv.
Într-o altă accepţiune, valoarea de utilitate poate fi înţeleasă drept suma de bani pe care un potenţial cumpărător acceptă să o plătească pentru cumpărarea unui bun, în starea în care acesta se află la momentul tranzacţiei. Ea este o valoare reală, întrucât este recunoscută de părţi în cadrul contractului comercial.
Potrivit legislaţiei româneşti, armonizată cu Standardele Internaţionale de Contabilitate, valoarea justă reprezintă « suma la care poate fi tranzacţionat un activ sau decontată o datoria, de bunăvoie, între părţi aflate în cunoştinţă de cauză, în cadrul unei tranzacţii în care preţul este determinat obiectiv ».

Valoarea de piaţă , folosită în cadrul tranzacţiilor directe, reprezintă preţul care poate fi obţinut/plătit pe o piaţă activă, caracterizată prin :
• activele de pe piaţă sunt relativ omogene ;
• există cantităţi suficiente de asemenea active tranzacţionate, în aşa fel încât, oricând pot fi găsiţi potenţiali cumpărători şi vânzători ;
• preţurile sunt disponibile pentru a fi cunoscute de public.
Proces complex de determinare a valorii reale a unei substanţe patrimoniale, evaluarea se raportează întotdeauna la un anumit moment al exerciţiului financiar. Altminteri, nimic şi nimeni nu poate exista în afara timpului . Orice evaluare contabilă este ancorată în timp prin intermediul principiului continuităţii.
Ea are ca punct de plecare timpul trecut (costul istoric sau valoarea de intrare), este reapelată prin reevaluare la timpul prezent, asigurându-se astfel un termen de referinţă pentru viitor. Orice evaluare prezentă glisează mereu între o valoare trecută (cost istoric) şi o valoare probabilă sau estimată, pe care întreprinderea o aşteaptă să o realizeze la timpul viitor.

Corespunzător celor patru momente în care se realizează evaluarea elementelor patrimoniale respectiv de la data intrării în patrimoniu, la inventar, la încheierea exerciţiului şi la ieşirea din patrimoniu se disting:

• valoarea de intrare în patrimoniu;

• valoarea de inventar;

• valoarea de închidere a exerciţiului (valoarea bilanţieră);

• valoarea la ieşirea din patrimoniu a imobilizărilor